O enigmă şi un miracol istoric, spunea Gheorghe I. Brătianu în
celebra sa lucrare despre poporul român. În cu totul alt context, afirmaţia
rămâne valabilă şi pentru ziua de azi, dacă ne luăm după datele livrate de
instituţiile serioase ale ţării, cele care lucrează numai cu cifre.
Numărătoarea populaţiei
României realizată în 2011, ale cărei rezultate au fost date publicităţii după
o muncă susţinută de aproape doi ani, te duce vrând-nevrând la vorbele marelui
istoric. Este vorba şi despre o enigmă, şi despre un miracol.
De ce o enigmă? Pentru
că, după această titanică operaţiune de recensământ, nimeni nu poate spune câţi
români sunt în România şi câţi români au ales să plece şi să trăiască în
străinătate. Rezultatele finale arată că populaţia stabilă a României era la
data recensământului, octombrie 2011, de 20.121.641 de persoane. Recenzorii au
mai aflat că 727.500 de persoane s-ar afla în străinătate. Dar tot ei afirmă că
nu pot face nicio estimare privind această categorie de persoane. De asemenea,
se mai afirmă că populaţia României a scăzut, de la ultimul recensământ, din
2002, cu 1.559.300 de persoane. Rezultatele parţiale date publicităţii anul
trecut spuneau că suntem 19 milioane de români în ţară.
Între timp, s-a mai găsit un milion printre hârtii. Dar să luăm de bun, aşa cum
este firesc, rezultatul final, care ne arată că 20 de milioane de români sunt
în ţară. Datele oficiale privind străinii din Italia spun că în această ţară s-ar fi instalat peste un milion de români. În
Spania mai sunt 800.000, conform autorităţilor de acolo. Emigraţia românească
nu se opreşte în aceste două ţări. Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA, Canada şi multe
alte state mai găzduiesc sute de mii de conaţionali. Dacă îi adunăm, nu putem
decât să constatăm că populaţia României a crescut semnificativ în ultimul
deceniu, dacă 20 de milioane suntem în ţară şi
încă două milioane, poate mai mult, sunt plecaţi în străinătate.
De ce un miracol? Pentru
că toate datele demografice arată că din 1989 până în prezent, tendinţa a fost
de scădere a populaţiei. Sporul negativ a caracterizat deceniile de după 1989,
numărul naşterilor a fost mai mic decât cel al deceselor. În urma acestor
evoluţii, estimări demografice cât se poate de oficiale arată că, în
următoarele decenii, populaţia României va scădea dramatic, undeva la 15
milioane de persoane. Atunci, e cu adevărat un miracol că, după două decenii de
scădere demografică, românii din ţară, 20 de milioane, plus cei din
străinătate, 2,5 milioane, sunt, în 2013, la fel de mulţi, dacă nu mai mulţi,
decât cei 22 de milioane raportaţi pe vremea lui Ceauşescu, după zeci de ani de
politică pro-natalitate forţată.
Între enigmă şi miracol,
se întrezăreşte totuşi o explicaţie. Nu cumva statul român, membru al UE, nu
este capabil să facă recensământul populaţiei? Nu cumva autorităţile nu sunt în
stare să-şi numere locuitorii, o operaţiune care se făcea în alte părţi încă
din Antichitate, plecând de la simpla nevoie de a şti câte taxe trebuie să
strângă respectivul stat? Atunci, de ce să ne mai mirăm că se spune despre noi
că avem mari decalaje istorice?
Adevarata
ISTORIE a Romaniei, ascunsa la nivel mondial
Originea poporului roman a fost
indelung discutata si a starnit polemici intre specialisti. Iata cateva
informatii despre stramosii nostri, pe care probabil nu le stiai!
In zona Olteniei se inregistreaza cea mai veche locuire in bordeie
din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit,
cel mai vechi tarnacop de miner descoperit vre-o data, cea mai veche activitate
metalurgica a aramei din lume (8,000 ani inainte de Christos), cea mai veche
scriere din lume (tablitele de la
Tartaria, judetul Alba 5-6.000 inainte de Christos). Tot aici
s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, si tot de aici au
plecat si s-au format celelalte popoare indo-europene si nu numai cum ar fi:
iranienii, carienii, italicii, frygienii, scitii, cimmerienii, triburile
iberice, bascii, sarmatii, elenii(ahei si dorieni), fenicienii….etc.
TRACO-DACII reprezinta cea mai veche si mai inalta cultura de pe
Pamant, anterioara civilizatiei Sumeriene, si totodata cea mai numeroasa (180 –
200 de triburi). Ei puteau fi gasiti in intreaga Europa (Balcani, Ucraina,
Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franta, Spania,
Turcia europeana, Asia Mica, Africa……chiar si Burii din Africa de Sud sunt tot
un neam Dac, din care facea parte insusi Burebista.
Scrisul si odata cu el istoria, au aparut mai intai in spatiul
tracic si abia mai tarziu in spatiul greco-roman, dus probabil acolo tot de
triburile care au migrat de aici. TRACO-DACII au avut cea mai veche agricultura
din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau
singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de masurare a
timpului, potrivit ToataRomania.ForumHit.ro
Incepand cu anul 1995, dupa studii indelungate, insa intentionat
tinute la subsol, o serie de savanti americani de prestigiu au ajuns la
concluzia ca Potopul descris in Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii
Negre, unde locuia o populatie neasteptat de dezvoltata, (oare cine?). De
altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greaca (ULIMP- Lumina sau
Splendoare, in limba traco-daca), nu era altceva decat muntele Bucegi pe care
nu intamplator dainuie al doilea Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea ca
numai tracii stiau sa lupte calare si cu arcul incepand cu mileniul cinci
inainte de Christos.
TRACO-DACII se remarcau printr-o corectitudine desavarsita, toate
conventiile fiind incheiate verbal si apoi pastrate cu sfintenie. Lipsa de
acasa era semnalata printr-un bat lasat la poarta, fiind mai mult decat
suficient.
TRACO-DACII erau singura civilizatie din lume care nu a folosit
sclavagismul sub nici o forma a sa.
In jurul anului 1400 I.C, se construieste in Tracia nord-Dunareana,
cea dintai scoala cu local de sine statator de pe Terra, numita Androniconul,
unde preotii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare incepand cu
teologia (cultul Zeului Soare si al celor 12 constelatii).
Confom marturiilor ramase posteritatii ale lui Platon si Socrate,
insusi Pitagora si-a completat studiile la scoala Zamolxiana, si tot ei afirmau
ca in acea vreme in Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.
Istoricul Herodot, ii considera pe Cimerieni originari de pe
versantul Nord-Estic al Carpatilor, (Moldova de astazi). Apoi o parte
din ei s-au deplasat spre Sud, in Anatolia,
unde au fost cunoscuti ca Cimiry. Migrati ulterior catre Italia, Spania, Anglia si Irlanda au fost cunoscuti sub denumirea de
celti.
Zona Nord - Dunareana (Romania de astazi), a fost considerata din
vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat in aproape toate bogatiile
pamantului, cu terenuri agricole (Granarul Europei de mai tarziu), pasuni
intinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o
zona bine aparata contra majoritatii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol
unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungati din vatra
stramoseasca si nici deznationalizati.
Romanii pastreaza in continuare limba, portul, obiceiurile,
traditiile stramosilor de acum 7.000 de ani. Analizele minutioase de sange,
demonstreaza un alt miracol: in ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult
distorsionata ocupatie romana, ne-am pastrat puritatea genetica, specifica
stramosilor nostri.
Romania ramane un miracol, caruia i s-a prevazut un viitor mesianic.
Profetul indian Sundhar Singh scria in 1922, ca romanii vor deveni un popor
indragit si respectat de toate popoarele lumii.
Originea romanilor
Originea românilor ca grup etno-lingvistic
(românofonii) este un subiect de dezbatere istoriografică. Singura opinie
apropiată de consens la ora actuală, este că ei descind din populațiile de limbă
romanică din bazinul Dunării de Jos,
formate la nord de Linia
Jireček (devreme
ce la sud de aceasta, domnea elenismul). Totuși și această opinie este contestată de
cercetători ca Nicolae Iorga, Theodor Capidan, P. P. Panaitescu sau Constantin
Papanace, care neagă realitatea Liniei Jireček și privesc drept zonă de formare a Poporului
român întreaga Peninsulă Balcanică și spațiul nord-dunărean până la poalele nordice ale
Carpaților și țărmurile Nistrului.
Raritatea izvoarelor istorice cu privire la teritoriul respectiv in mileniul I,
contextul tulbure al perioadei migrațiilor și contextul politic al secolelor XIX și XX când s-au înmulțit studiile despre
acest subiect, au condus la teorii opuse privind formarea poporului român.
Dezbaterea privește cu precădere
localizarea și dimensiunile teritoriului
de etnogeneză : la nord sau la sud de Dunăre, sau pe ambele maluri ale
fluviului, și pe o întindere mai
mare decât statele actuale (cuprinzând România și state vecine) sau în mici teritorii
izolate, și, în acest caz, unde
anume.
S-au postulat istoriografic mai ales în
ultimele 2-3 secole origini :
·
exclusiv nord-dunărene, din populația Daciei
Traiane, complet romanizată în momentul retragerii Aureliene, în
această ipoteză grupurile romanice sud-dunărene provenind din migrații pornite
din Dacia ;
·
exclusiv sud-dunărene, din populația Moesiei, în această
ipoteză grupurile romanice nord-dunărene provenind din migrații pornite în Evul Mediu timpuriu din
Serbia, Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al României ;
·
atât nord-dunărene cât și
sud-dunărene, din populația romanică de pe ambele maluri ale
fluviului, diferența între dialectele nord-dunărene și cele
sud-dunărene explicându-se în această ipoteză nu prin migrații, ci prin
continuarea procesului de romanizare la sud de Dunăre și după
secolul al III-lea, acest proces fiind urmat de unul de elenizare parțială după
secolul al V-lea, pe când la nord de Dunăre, se producea cu precădere un proces
de slavizare.
Dincolo de problemele științifice reale, care
merg până la controversele fundamentale dintre istoricii școlilor de la Viena și de la Toronto, multe
studii au fost motivate de controversa politică privind întâietatea istorică a
românilor în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obținute de România
(îndeosebi în Transilvania,
între români și maghiari), sau
existența lor, anterior slavilor, în
teritoriile sud-dunărene aparținând
astăzi statelor slavebalcanice.
La mijlocul secolului al IX-lea, pe
teritoriul României de azi este menționat poporul V.n.nd.r. (N.nd.r.), un neam numeros, creștin, provenind din
Rum. Primele mențiuni despre români
sub exonimul de vlahi (blachi) apar în cronicile bizantine din secolul al
X-lea, stela din Gothland fiind un argument
destul de puternic pentru prezența lor la nord de Dunăre în secolul al XI-lea.
Secolul al XII-lea aduce atestări ale exonimului și la nord și la sud de fluviu.
Endonimul de români (cf. roman) este atestat pentru
prima dată de scrisoarea lui Neacșu la începutul
secolului al XVI-lea dar este general acceptat ca el a fost întotdeauna folosit
uzual de aceștia ca element al
limbajului comun. Există speculații cum că numele ducelui Ramunc al vlahilor
menționat din Cântecul Nibelungilorși-ar avea originiea
în endonimul român.
Formarea poporului roman
Poporul român s-a format așadar pe un teritoriu
vast care se întindea la nordul și la sudul Dunării, înglobând fostele
provincii romane Dacia și Moesia. Prima
sinteză a fost aceea dintre daci și romani și stă la baza formării poporului român. A
doua sinteză se produce diferit la nordul și la sudul Dunării, în decursul mai multor
secole, între populația daco-romană și populațiile slave venite în secolul
VII. Consecințele așezării slavilor la Dunărea de jos sunt
importante. Are loc separarea latinității din peninsula Balcanică de cea
nord-dunăreană. La sud de Dunăre, majoritatea populației romanice este
înconjurată de slavi, iar cea rămasă, devenită minoritară, păstrează la sudul
munților Balcani o limbă
cu influențe slave mai mici și apropape total
lipsită de împrumuturi lexicale maghiare. La nord de Dunăre, populația romanică
asimilează elementele slave și,
odată cu ele, un important lexic slav, la care se adaugă ulterior și lexicul maghiar (gând,
oraș, hotar, marfă, vamă,
viclean...).
Rezultatul celor două sinteze diferite a dus la formarea poporului român la nord
și sud de Dunăre și în Dobrogea, precum
și a poporului aromân/meglenoromân la sudul munților Balcani. Acest
proces se presupune (în baza unor indicatori lingvistici, între care rotacismul
unora dintre cuvintele romanice) s-a încheiat în linii mari în secolele al
VIII-ea și al IX-lea.
Nicolae
Iorga, în baza izvoarelor istorice studiate o viață, concluzionează în „Istoria românilor”, publicată parțial postum, că
poporul român s-a format „între Carpații Beschizi și Peloponez - și de la Marea
Adriatică la Marea
Neagră”. Această constatare este făcută și de Petre P. Panaitescu, Silviu
Dragomir și alții, cu formula
etnografică „românii sunt urmașii traco-ilirilor romanizați”. Preotul Dumitru Stăniloae observă că
romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin
creștinarea
traco-ilirilor, proces care determina romanizarea și deschidea calea
către o latinizare adevărată și pentru cei din apropierea comunităților creștine.
România pluralistă.
Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu
Partidele Național
Țărănesc și Național
Liberal, Ion Iliescu,
un fost activist comunist, a câștigat
85% din voturi. FSN a primit două treimi din locurile din Parlament, și l-a numit pe
profesorul universitar Petre Roman în funcția de prim-minstru, acesta demarând reforme pentru
trecerea la o economie de piață.
De vreme ce noul guvern era încă format în
mare parte din foști comuniști, anti-comuniștii au protestat în Piața
Universității, București începând cu luna aprilie 1990. Două luni mai
târziu, cei numiți de Iliescu „huliganii” au fost împrăștiați brutal de către
minerii din Valea Jiului, chemați
de acesta. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură „Ion
Mincu”, precum și sediile și casele liderilor
opoziției. Guvernul lui
Petre Roman a căzut la sfârșitul
lui septembrie 1991, când minerii s-au
întors la București pentru a cere
salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor
Stolojan, a fost numit în fruntea unui guvern interimar, până la venirea
alegerilor.
O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un
referendum popular. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu a
fost reconfirmat în funcția de președinte. Cu sprijin
parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR și PRM și de la PSM, un continuator al fostului partid comunist,
a fost format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de
stoparea progresului și a reformelor
necesare la acel moment, și de privatizări pe
scară redusă și însoțite de scandaluri.
Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția
Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe președintele Iliescu,
după un al doilea scrutin și
l-a înlocuit la șefia statului. Victor
Ciorbea a
fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost
înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur
Isărescu. Mandatul lui Constantinescu a marcat o serie de reforme, în
principal în sensul accelerării privatizărilor, reducerii subvențiilor acordate agenților economici de
stat, reconstituirii dreptului de proprietate desființat de regimul
comunist (în ce privește terenurile
agricole și clădirile din orașe). Tranziția accelerată către
economia de piață s-a manifestat prin
închiderea mai multor întreprinderi de stat și prin reduceri de personal la cele
privatizate, șomajul crescând
puternic în anii 1997-1999, concomitent cu plata datoriei externe a României.
În mandatul lui Isărescu, o serie de măsuri economice au dus la stabilizarea
monedei naționale și la începutul unei
creșteri economice sustenabile
pe baza exporturilor, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat un nou mandat
de președinte, iar Adrian
Năstase a
fost numit prim-ministru.
În 2002, România a fost invitată să adere la NATO. În același an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul
puternic față de scopul țării de a adera în 2007. Totuși, au mai rămas de
efectuat multe reforme de restructurare a economiei, iar rapoartele Uniunii
Europene au arătat o serie de deficiențe, mai ales în ce privește independența justiției.
În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian
Băsescu în
funcția de președinte al țării, în fruntea unei
coaliții formate din PNL și PD, alături de UDMR
și PUR (ulterior
Partidul Conservator), iar cu funcția de prim-ministru al Guvernului României, a
fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu, primul premier din
partea Partidului Național Liberal în 67
de ani. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare. În aprilie
2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din
care fac parte doar miniștri din partea PNL și UDMR, a depus
jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Național
Liberal, deUniunea Democrată a
Maghiarilor din România, precum și de Partidul Social Democrat și de fostul partener
de coaliție, PC.
În 2009, Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea mandat în funcția de Președinte al țării. Criza economică
mondială lovește România, numeroase
firme se închid sau își reduc activitatea,
în special dintre cele care activau în domeniul construcțiilor și comerțului. guvernul
condus de Emil Boc fiind obligat la rândul său să adopte măsuri
similare (concedieri, reduceri salariale și renunțare la prime) și în rândul angajaților statului, creșterea TVA. Pentru a
nu intra în incapacitate de plată, România a împrumutat 19,95 mld. euro de la FMI, UE, Banca Mondială și BERD.
DOSARE SECRETE. O ISTORIE NESTIUTA : Triburile de khazari, “poporul
ales” si…maghiari…
Legătura dintre triburile de Khazari și Maghiari…Khazarii de ieri,
Evreii de azi – Un popor misterios…
O stranie poveste a fost mereu lansata de-a lungul timpului
, relativ la închipuita existenta milenara a evreilor pe teritoriul
României, revendicând astfel pentru acestia un drept natural.
O astfel de teorie, care sustine colonizarea Daciei de
catre Imperiul Roman cu populatie evreiasca stramutata
din Iudeea,
a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu Solomovici în
lucrarea România
Iudaica, lucrare aparuta sub forma a doua volume uriase publicate
pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii
contribuabililor români.
De aici decurge ideea ca evreii au o existenta
naturala în România, dinainte înca de nasterea poporului român.
Ei bine, de aici mai este doar un pas pâna la a spune
ca drepturile evreilor asupra teritoriului României, sunt mai vechi decât
ale noastre si astfel, am ajuns sa ne învatam istoria de la straini.
Ungurii ne spun ca nu ne-au gasit
aici când s-au asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar propaganda
unor evrei ne spune ca nici nu ne
nascusem, când ei erau stapâni în Dacia
ca cetateni romani.
Ceva adevar exista in aceste afirmatii,
stiind ca, de exemplu, triburile
iudaice ale Khazarilor au patruns
prin secolele
8-9 pe teritoriul de azi al Romaniei, intinzandu-si
Imperiul si aici, insa povestea reala a fost extrem de
mult exagerata de catre partizanii
Sionismului.
Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile…
Teoria ascendentei
evreiesti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de
mai târziu), a fost lansata într-o serie de studii ale autorilor
propagandisti evrei înca
de la jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a
secolului 20, pentru ca sa revina în forta la începutul mileniului 3,
de data aceasta pe
banii românilor si fara nici o reactie din
partea istoricilor români.
Cu totul alta a fost situatia acum 90 de
ani, când Nicolae
Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei Române lucrarea sa
“Istoria
Evreilor în Tarile noastre”, dând replica necesara unor autori
precum Johan
Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler.
Bluntschli afirmase
la 1879,
în lucrarea sa “Statul
român si situatia juridica a Evreilor în România” ca:
“Fara îndoiala ca un numar mare de familii
israelite au venit în provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati
romani.Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici si sunt cel putin tot
asa de vechi pamântene ca si natiunea româna… Ele formeaza si sâmburele
populatiei evreiesti de astazi din România”.
Astfel de fundamentari fara nici un probatoriu decât
imaginatia autorilor, s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica”, ce se
publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze pozitia
socio-economica din România, nu de dragul adevarului stiintific.
“Provincia dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli,
era totusi Dacia Traiana, iar împaratul Traian, asa cum s-a vazut mai sus,
nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonisti”,
punându-si armata chiar sa îi extermine (cazul insulei Cipru).
Scrierea lui Bluntschli a fost, însa, una politica, pusa în slujba
evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, ca familiile
evreiesti sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna” si
aparea chiar în vremea când evreii, navalitori peste români, revendicau
“împamântenirea” de la tânarul stat român in timpul si dupa Congresul
de la Berlin,privind
recunoasterea Romaniei independente.
Nicolae Iorga,
dupa ce enumera toate documentele în care se mentiona prezenta unor evrei
pe teritoriul Tarii Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii
L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913), a
evreului Bernard
Stambler, formuleaza urmatoarea concluzie: “Astfel am ajuns la
[anul] 1600 fara a gasi mentiunea unui element evreiesc asezat în partile
noastre”.
Adevarul despre aparitia evreilor pe
pamânturile românilor, a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi
dintre ei chiar evrei.
Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”,
numit si “Regatul
Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor
– popor
barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si
pe Don,
convertit la mozaism în
anul 740,
integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa
care a fost împins cu ura de catre
gazde, spre românii
din Moldova, ulterior anului 1600.
În limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului
studiu al lui Arthur
Koestler,intitulat “Al treisprezecelea trib,
Khazarii” (publicat în 1987 la Roma, de catre editura
Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin Dragan).
O lista foarte mare de studii israeliene
(în limba ebraica), dar si din întreaga lume, folosite ca surse de
catre evreul Koestler,
conduc la o concluziecutremuratoare,
anume ca : cetatenii actualului
stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua
mii de ani (semiti), autori ai textelor
biblice, desi au
complotat si revendicat terito
riul Palestinei pentru
a înfiinta Israelul,
în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat.
Acesti israelieni îsi trag originea din
barbarii khazari (numiti
si askenazi), bautorii de sânge
uman, popor fara cultura scrisa,
care împreuna
cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit doua continente acum
1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetarilor privind obârsia khazara a
evreimii de astazi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie
medievala a evreilor la
Universitatea din Tel Aviv, care submin eaza
legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale
sale în limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941
editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în
Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv).
În introducerea lucrarii sale, A. Poliak
scrie ca, “Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei
relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si
a întrebarii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare
drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal
debuseu- România -
n.n.].Descendentii acesteia
– cei care au
ramas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si
în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel –
formeaza astazi marea majoritate a evreimii mondiale.”
La rândul sau Koestler adauga: “Marea majoritate a evreilor
care au supravietuit în lumea contemporana sunt de origine est-europeana,
si deci, probabil, mai ales khazara…,
iar stramosii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai,
nu din Canaan, ci din Caucaz.
Deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de
aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât
cu semintiile lui Abraham, Isaac si Iacob.”
Înainte de a arata pe scurt istoria
acestor barbari travestiti în popor biblic, khazarii,
vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri,
acelea ca “evreii
de azi, nu sunt evrei”.
“Sunt constient de primejdia ca lucrarea
mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului
la existenta a statului Israel.Dar acest drept nu se bazeaza pe
originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul mitologic al lui
Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe dreptul
international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947″( !!?)
Îl întelegem pe acest Koestler, ca
trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar noi trebuie sa ne
amintim ca hotarârea luata de Natiunile Unite se
bazeaza pe santajul
baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii,
ca “evreii sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei.
Neexistând, însa, nicio
justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul
de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari
fabricate la întâmplare si noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale
cetatenilor Israelului [adica cele khazare - n.n.] si oricare ar fi
iluziile nutrite de ei în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului
biblic - n.n.], statul lor exista de jure si de facto [?]… împartirea
Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigratie pasnica si eforturi de
pionierat ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru
existenta legala a statului Israel.
Daca cromozomii populatiei sale contin gene de origine
khazara… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la
existenta”..
“Paradoxul” descoperit de aceste
cercetari stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor evrei semiti (ai
celor 12 triburi
biblice) sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca,
îi regasim ca cei
mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare,
ci un popor
asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si,
într-o mai mica masura, chiar cuturcii), anume khazarii sau askenazii,
care în anul 740 dupa
Hristos au trecut la religia evreiasca, mozaismul,
deoarece le satisfacea instinctele primitive, criminale si
de jaf.
La apogeul puterii lor
medievale, khazarii aveau
sub control circa treizeci
de natiuni si triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse
între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele ucrainene.
Îi aveau supusi pe bulgari, burta si, ghuzi,maghiari,
coloniile gotice si grecesti din
Crimeea, triburile slave de
la nord-vest, iar armatele
khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia,
în Armenia si
în Califatul
Arab.
Pâna în secolul IX, khazarii nu aveau rivali în
regiunile de la nord de Marea Neagra si Marea Caspica (denumita în
epoca Marea Khazara),
fiind stapânii supremi vreme de peste un secol si jumatate si
astupând poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia în Europa.
Un cronicar arab îi
descrie ca având fetele albe, cu parul mai ales rosu, fluturându-le în
vânt, iar trupurile le erau marunte si firea rece. În schimb, o cronica georgiana îi
identifica pe khazari cu armatele lui Gog si Magog, salbatici,
cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice, “care beau sânge de om”.
Privitor la semnificatia denumirii
de “khazar”,
cercetatorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului:
cuvântul rusesc “cazac”;
cuvântul maghiar “huzar”
(ambele desemnând un calaret cu înfatisare razboinica);
sau cuvântul german “ketzer”,
însemnând eretic,
adica evreu.
(Nu trebuie
facuta totusi confuzia etnica între khazari si cazaci,
chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)
Cronica lui Priscus, afirma aparitia khazarilor pe
scena europeana pe
la mijlocul
secolului al V-lea ca popor dominat de huni.
Totodata, împreuna cu maghiarii si
alte triburi, khazarii pot fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a
lui Atila.
Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilor,
apoi sub cea a turcilor.
Dupa declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea, le-a venit lor rândul
sa stapâneasca “Regatul
de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a
fost definitiv învins de
catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta
cu hoarda khazarilor condusa
de regele lor, Ziebel,
care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de calareti.
Pentru a obtine aceasta alianta, fiica împaratului
Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se
nascuse în Asia:
- Califatul Arab (de
religie islamica sau mahomedan a),
- Imperiul Roman de Rasarit (sau Bizantin,
de religie crestin-ortodoxa) si
- Regatul Khazar (care era în cautarea unei
identitati religioase personale).
În primii douazeci de ani de la fuga profetului
Mahomed la
Medina în anul 622, musulmanii arabi
izbutisera deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa
încercuiasca centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de
astazi).
Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta
însa o piedica.
Ca urmare a avut loc serie de batalii interminabile
între arabi si khazari,
din care victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment
dat, în anul 730 au
cotropit Gruzia si Armenia si
au înaintat pâna dincolo de jumatatea drumului spre Damasc, capitala
Califatului Arab.
O armata musulmana proaspat ridicata, a stavilit însa
hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.
Decizia khazarilor de a se
converti la religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter politic,
scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite
de cea a romanilor
crestini si a arabilor musulmani,
principalii lor concurenti,
carora le era astfel stopata capacitatea de asimilare nationala si apoi
culturala.
În alta ordine de idei, mozaismul,
promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii,
convenea de minune unui neam razboinic si sângeros precum khazarii.
O cronica araba nota: “Regele khazarilor se
facuse evreu înca
sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”.
Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat
si alfabetul
ebraic.
Peste 300 de ani însa, statul khazar a
început sa decada,
decaderea sa fiind marcata de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic,
cu falsi
mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin
Disraeli, care au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea
Ierusalimului”.
În anul 1141 un evreu khazar sionist,
pe nume Iehuda
Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, sustinea ideea
ca “natiunea
evreiasca” este singurul mediator între Dumnezeu si restul omenirii,
dar ca la sfârsitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.
Aparitia vikingilor rhusi (stramosii statelor
rusilor) pe scena istoriei, a cauzat decaderea finala a
khazarilor.
Rhusii efectuau campanii violente de prada,
ceea ce i-a obligat pe khazari sa se apropie mai mult de supusii
lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste malul apusean al
Donului, ca tampon
la navalirile rhusilor.
Schema a functionat vreme de aproape un secol, timp în care relatiile
dintre maghiari si khazari s-au strâns tot
mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat
profund natiunea maghiara:
- A fost înfiintata prima dinastie maghiara,
khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde
maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând
astfel caracterul
etnic al acestora.
Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au
încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care
s-au unit cu ei.
Pâna la mijlocul secolului X,
în Ungaria se
vorbeau atât maghiara,
cât si khazara,
ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste 200 de cuvinte de origine
khazara.
Rhusii au reusit în cele
din urma sa
distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea,
pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa
cada victime ale marii invazii mongole declansate de Ginghis Han.
Hoarda
de Aur a acestuia si-a stabilit centrul imperiului chiar pe
teritoriul khazar.
“Dar înainte si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au
trimis multe vlastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate,
în cele din urma contribuind la faurirea marilor centre evreiesti din
Europa rasariteana” (S.W. Baron, A social and
Religious History of Jews).
Într-adevar, disparitia natiunii
khazare din habitatul sau istoric, este concomitenta
cu aparitia celor mai mari concentrari de evrei dinspre
nord.
Exodul evreilor khazari spre Tarile Românesti, sau spre centrul Europei,
a fost precedat de întemeierea coloniilor si
asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale.
Astfel, la Kiev a
continuat sa existe o mare comunitate evreiasca si
dupa cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus.
De aceea, în Ucraina si Polonia sunt
numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu):
Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situatie mai speciala au
avut evreii
khazari din Ungaria…
Ultima
rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în
secolu lX,
când sfântul
rege ungur Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si
l-a învins pe khazarul
Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în
ruptul capului sa se crestineze”.
În anul 1222 regele
maghiar Andras
II a emis, la presiunea supusilor sai, “Bula de aur”,
prin care evreilor li se interzicea sa fie sefi, perceptori sau controlori ai
monopolului regal al sarii, ceea ce înseamna ca pâna la emiterea
edictului, evreii din Ungaria detineau aceste importante pozitii, fapt
confirmat si de pozitia de custode al veniturilor curtii regale,
detinuta de contele
Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a
facut ca, practic, Tarile
Românesti (mai ales Moldova)
sa se afle dupa secolul al XIII-lea înconjurate de
catre o populatie evreiasca
nestatornica, asezata vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria.
Focarul propriu-zis al
evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul,
limbajul popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca
vorbit în S.U.A. si Rusia), amalgam de ebraica, germana
medio-rasariteana si elemente slavone.
Explicatia consta în faptul ca, din punct de vedere
cultural si social, în Polonia medievala elementul
dominant l-au constituit germanii, populatie imigranta superioara evreilor
khazari si mai influenta din punct de vedere economic si intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar)
afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe
malurile Iordanului (“adevaratii evrei”), sunt total deosebite de
triburile turco-khazare de
pe Volga (care
formeaza evreimea
de astazi), “Dar în acelasi timp religia lor exclusivista genereaza
tendinta de a
se strânge laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul,
de a-si stabili propriile
comunitati cu propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile
lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial
impuse de ei însisi, nu din afara), în orice oras sau tara în care se
stabileau…
Religia
mozaica– spre deosebire de crestinism, budism sau
mahomedanism– implica apartenenta la o natiune
istorica, la
o rasa aleasa.
Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza
evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta maccabeilor,
moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului.
Vechiul
Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei
natiuni…, crezul ei este mai degraba tribal decât universal .Toate
rugaciunile si toate riturile practicateproclama apartenenta la o rasa straveche,
ceea ce în mod automat îl separa pe evreu de
trecutul rasial si istoric alpoporului în sânul caruia traieste. Credinta mozaica,
asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe
plan national si social.Ea îl izoleaza pe evreu si
îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod automat ghetourile fizice si
culturale. Ea îi transforma pe evreii din diaspora într-o pseudo-natiune…;
aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale
întemeiate pe premise rasiale si istorice…”
Pâna la anul 1600, Nicolae
Iorga nu
gasise nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile
noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia.
Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de
dezrobire economica a cazacilor poloni din anul 1648.
Latifundiarii polonezi si lituanienii cedasera treptat evreilor khazari întreaga
activitate de administratorisi
încasatori de impozite, acestia
devenind astfel exponentii
exploatarii celei mai nemiloase.
Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova, o mare parte dintre exploatatorii evrei,
arendasi si camatari,
cum a aflat-o, la Iasi,
un calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei,
Iancal, scapat de
masacrul declansat de cazaci.
